Credulitatea pretențioasă

The most positive men are the most credulous. (Alexander Pope, Swift’s Miscellanies)

Even doubters and skeptics can be can be just as dogmatic as the most believers (Judith Shklar, Nineteen Eighty-Four)

Spectatorii propriilor pantonime 

Doar mintea umană postmodernă își poate permite paradoxul creșterii credulității pe măsura acceptării modei de a nu crede.

Capture d’écran 2015-04-28 à 14.57.40

Găsesc aproape comic (dacă nu ar fi vorba de lucruri serioase) faptul că teologia pop liberală e tot mai credulă (în unele lucruri) exact în aceeași măsură în care e tot mai sceptică (față de alte lucruri). Iată doar câteva exemple de echilibrare (subliminare) a ceea ce se pierde cu ceea ce se crede că se câștigă:

– învierea nu e un fapt istoric, e aproape imposibilă, e de fapt un construct social al unor perfizi manipulatori, un exemplu de wishful thinking, o farsă istorică dar, slavă Domnului, știința ne poate oferi realitatea re-creerii țesuturilor moarte, nanorobotica o să ne facă tot mai sănatoși, dacă nu chiar tineri și nemuritori! Avem încă ceva probleme cu ceea ce s-ar putea numi transferul de soft (ceea ce se numește generic conștiință) de pe un hardware pe altul (creier), dar să avem și noi puțintică răbdare… și credință!

– Dumnezeu e un simplu abramburică cosmic, nu vrea și nu poate să aibă vreun plan cu creația asta care mai mult îl încurcă decât descurcă, e de fapt incapabil să mai țină socoteala lucrurilor pe care le mai fac omuleții pe planeta asta albastră. În schimb ne facem cruce în fața avansurilor tehnologiei care îți recunoaște vocea, amprenta, irisul, îți face prescripții pentru diete, tratamente, partenerul ideal, cariera perfectă, poate recunoaște posibilele acțiuni și intenții după o analiză a unor indicatori chimico-biologici, etc. Dacă specialiștii spun, știu ei ce spun, noi, profanii, nu putem decât să ascultăm! Până la urmă și Auswitz-ul a fost organizat la carte, metodic, cu rigorizatate științifică!

Cheats easily believe others as bad as themselves, there is no deceiving them, nor do they long deceive. (Jean de la Bruyere)

Oare cum arată creștinismul pentru hipster? E o operă a narcisismului ce se pretinde deschidere altruistă și mereu întoarsă spre propria atotsuficiență recentă:

– imanentism (transcendența metafizică e redusă la trancendența psihică, a celuilalt, nu mai e un acolo, ci doar un aici suficient),

– naturalism epistemologic (revelația e doar o sumă de compilații condiționate doar de context și interese imanente),

– emoționalism terapeutic (Dumnezeu descărcărcat de “viciile pagâne” ale judecății și mâniei, percepute ca palimpseste ale politicilor identitare antice)

– messianism social, cu al său paradis birocratic, trasat cu rigla reglementarilor sociale/guvernamentale.

Pe umerii giganților

Spre deosebire de medievali noi, oamenii recenți, suntem piticii care nu-s doar cățărati pe umărul unor titani dar le și maimuțărim sistematic ideile și vorbele:

– unui E. Levinas i-am luat frumusețea descoperirii alterității pentru întâlnirea față-în-față, de unde și îmbogățirea de sine, pentru a impune altuia patologia unei identități comandate/construite la comandă tocmai ca repulsie, frustrare, revanșă atât față de sine cât și față de (A)altul (ultimul exemplu în galeria eșecurilor de

– unui Martin Luther King i-am luat vorbele profetice despre compasiunea activă, protectivă, a lui Dumnezeu față de cel prigonit pentru a ne desfăta în limbuția profitoare a victimei ce se bucură de butoanele puterii și ale discriminării pozitive de sine și incriminarii altora;

– unui R. Girard i-am luat toată argumentarea psiho-sociologica a rolului subtitutionar al victimei în păstrarea coeziunii sociale și al modelului non-violent pe care Isus l-a adus pentru a o goli de orice referință ontologică, în raport cu cine e Dumnezeu, și a o târâ în războiul violent a cine suntem noi, câștigând superioritate semantică în concursul imagologic al sloganurilor păcii și al non-violenței.

Este de-a dreptul uimitor cum caracteristici morale din civilizația iudeo-creștină (identitate și deschidere spre semen, dreptate și compasiune, pace și răspuns non-violent) au fost confiscate, golite de sens si folosite tocmai pentru a justifica delirul egocentric, controlul și violența sacră laicizată! O credulitate nu doar pretențioasă, ci și parazitară, plagiatoare…

To love love

We accept the love we think we deserve. (Stephen Chbosky)

Our culture mischaracterized love in a way that it’s hardly recognized through its infinite false copies.

We replaced the Ancient and Medieval ideal type of the saint with its modern corresponding ideal type of philosopher and scientist and now we have the all glamorous postmodern versions of love lover/activist.

To love love is the total dementia of a language that lost its contact with reality. Love is now that domesticated virtue that by a simple invocation gives us the social acceptance to justify any vice.

1. We expect from love, but we do not respond first to it, recognizing its price and imperatives!

2. We demand other’s love, but we are not showing it when there is none!

3. We think that love is a magical mantra that will change things around, but we do not persevere and assume its cost when there are no signs of it.

4. We focus so much on quantifying love (numbers as substitute for quality and/or honesty and modesty), but we are not ready for that anthropological realism that not everyone will embrace love.

5. Our love for love is vocal, selfish and obsessed with its self glorification.

6. We impose our love to othersthrough censorship, exclusion, name-calling, scapegoating – a violent love in the name of love!

Love is just our life lived for another life, not because of our mortality, but despite of it.

Love knows its limits – even God wasted his infinite love for some humans who continuously choose to defy and reject His love! That’s why true, genuine love, is something not from this world. While we, finite and hypocritical, are tempted to impose our love in a totalitarian way, God’s love is infinite and still does not suffocate and limit other’s freedom!

We have to be taught and then asked to show this kind of love. This world is formidable deaf to love’s call while covering its weaknesses with slogans made out of love letters. While we, carnal humans, tend to think of love as a perfect ideal, for a spiritual God love is a painful choice of limiting itself!That’s why to love God and others is a command, not a romantic idealism!

Jesus Christ – abstract painting by Amal Augustine

Christ’s love is the only tested paradigm of what true love is. He’s embracing, but not forcing, waiting but keeping you accountable, sacrificial, but demanding.

Consider a simple test: if you really value love, not just signaling your moral superiority, take a look at how you treat those who have the opposite values and ideas. Accusing them of hate when disagree with them shows how insignificant and impotent your love is. You give love a bad name!

Love is still waiting to be understood, embraced and lived in our everyday acts, gestures, thoughts, words, silent moments… Love does not expect to be loved, but understood as something sacrificial and demanding… Because love is a Person, not an ideal to fight, suppress and silence others!

Vecinătăți

Death takes no bribes. (Benjamin Franklin)

Sunt momente când ne redescoperim vecinătăți prăfuite, uitate sub avântul unei hoinăreli obositoare. Acele momente sunt oaze pentru spirit și infernuri teribile pentru conștiența corporalității. Să vezi moartea în alții e un fel de pre-gustare amară a morții în tine însuți! De aceea și vice-versa este singura alternativă ce ne ferește de acidul cinismului care se poate așterne peste orice gând, simțire și acțiune umană: să vezi învierea în Altul ne dă un prim gust al învierii noastre!

Ori vremurile noastre sunt teribil de cinice. Marginalizăm vecinătatea morții, uitând că ea ne pândește în fiecare secundă. Postmodernul crede că ieșirea din blocajul fricii permanente de moarte este o cufundare lascivă în plezirismul compensatoriu. Voiajul prin imperiul plăcerilor își află un implacabil sfârșit în entropia mecanismului acestui univers în care suntem închiși acum. Prea multe destine frânte au semnat capitularea neputincioasă a plăcerilor în fața morții!

Ceasornicarul acestui univers trebuie că și-a încifrat bine secretele de ne sforțăm colectiv de atâta timp să ii descifrăm spusele creatoare…

Și totuși aici este marea noastră problemă: reducem divinitatea la un mecanism, o cauzalitate ultimă, o necesitate transcendentă, un abstract ce se joacă cu designul concretului. În evenimentul crucii vedem însă corporalitatea lui Dumnezeu – Cel fără de sfărșit îndoindu-se sub povara propriilor legități si mecanisme entropice pentru a ne croi o cale nouă. O cale care îi cere chiar și celui bătrăn, bogat și sus-pus (Nicodim) să își risipească toată cheltuiala de-o viață pentru a intra în Impărăție. O Împărăție care nu e din lumea asta…

Moartea și crucificarea lui Hristos sunt metafore ale exodului. Poate de aceea unul dintre tablourile mele favorite este cea a lui Marc Chagal – Exodul.

M. Chagal - “Exodus”

M. Chagal – “Exodus” (1966)

For me, Christ has always symbolized the true type of the Jewish martyr. That is how I understood him in 1908 when I used this figure for the first time… It was under the influence of the pogroms. Then I painted and drew him in pictures about ghettos, surrounded by Jewish troubles, by Jewish mothers, running terrified with little children in their arms. (M. Chagall according to art historian Ziva Amishai-Maisels in Depiction and Interpretation: The Influence of the Holocaust on the Visual Arts, Pergamon Press, 1993, p. 185).

În moartea Lui se face invitația din trecut și cea de acum de a începe un nou exod, o eliberare din frica morții, o eliberare creatoare, vivace, multicoloră si multisonoră care se va vedea într-o realitate nouă, cea a Impărăției făcute vizibilă în Noul Ierusalim. Acolo unde nu va mai fi moarte…

Între timp ne zbatem cu propriile noastre cărări. Unele care dau în calea sângelui,  a morții ispășitoare de moarte. Alte cărări se dovedesc fantezii ce prind o rădăcină în realitate doar pentru a da naștere unei realități hibride, hidoase, răsturnate, distopice. A face știință cu adevărat înseamnă a redescoperi calea către Edenul pierdut, păzit de un serafim cu sabie de foc. Dar este totuși o încercare nobilă tocmai pentru că până și serafimii cei osteniți de milenii pot șopti adevăruri vechi în formule noi… A crede însă că promisiunile vieții veșnice ale trans-umanismului sunt Da și Amin! în limbaj hipermodern se poate dovedi o variantă nouă a vechii ispite ce a distrus vechea creație, cea fără de moarte: “Veți fi ca Dumnezeu!”.

Între timp ne îngropăm morții și, de multe ori, ratăm provocarea extraordinară de a ieși din comfortul dogmelor noastre, a drogului cu care refuzăm vecinătatea morții:

And now we are witnessing a transformation. A true opium of the people is a belief in nothingness after death – the huge solace of thinking that our betrayals, greed, cowardice, murders are not going to be judged… [but] all religions recognize that our deeds  are imperishable (Czeslaw Milosz, The Discreet Charms of NihilismThe New York Review of Books, November 19, 1998).

Uităm însă că moartea nu poate fi mituită! Ea își va înfinge colții în fiecare. Doar cealaltă vecinătate, cea a învierii, e mai puternică decât moartea. O vecinătate a învierii care nu poate fi dezvăluită decât prin iubirea de Hristos. Pentru că acolo și un Nicodim, și un Pilat, și bogat și sărac sunt egalizați de recunoașterea neputinței de ne descurca pe cont propriu. Ori când descoperi cât de mic și neputincios ești, atunci vezi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea….

How to take control over a society

“The most intolerant wins! The dictatorship of the small minority”(Nassim Nicolas Talib, Skin in the Game)

What V. I. Lenin, A. Hitler, S. Alinsky and M. Kirk have in common? The unwritten part of Karl Popper’s “The Open Society and Its Enemies”!

Reading the history of Fascists, Nazis and Communists, we can see some common strategies militant minorities used to impose their sectarian ideology as a state philosophy:

1. finding a cause that appeals to emotions

(fighting against oppression is the most appealing moral cause that automatically makes you an innocent and justify any action, it’s forbiden to talk about your own weaknesses, de-converts, etc.),

2. whitewashing their own narrative

(appealing to their innocence, suffering terrible injustices, erasing any privilege or social status that does not fit the narrative of oppresion)

while demonizing opponents’ worldview and actions

(a vengeful victim is the perfect soil for the creation of a new oppressor),

3. weaponizing their progressive position

(they are gnostic dualists – only the few ones can comprehend the complex dimensions of reality/justice; that’s why is important to emphasize their sectarian purity – neutrality/middle ground/shared wickened human condition are just another forms of oppression),

4. victimization

(they are the opressed ones, we do not share with anyone else our privilege to suffer the most terrific opression, ethic judgement is based on emotional categories such hate because there is no other philosophical foundation),

5. scapegoating

(there are only two possible options: to be on the progress side or to be reactionary, whatever is wrong now is because the majority is ignorant, reactionary, not educated enough),

6. the push/replication/control factor

(almost every sect has political ambitions to replicate, multiply and take control over the society as a the only way to impose a better society),

7. institutional sabotage to demand an institutional reinvigoration/revolution

(re-write history, glorify your fight for progress, diminish opponents’ virtues, blame, acuse, attack, etc.)

8. speech/vocabulary control

(controling the narrative means controlling people’s minds, the necessity of submission through compelled speech!),

9. institutional censorship,

(the long march through institutions is a nevessary step to the glorious goal of building a new society)

10. ideological control of science

(purify all remnants of “unscientific”/ “nonconforming”/”oppressive” science – ideological imperatives are what drive scientific advancement)

11. educational brainwashing

(school is seen not as a place of diversity but as a clone factory, controlling education means controlling families and the future of that society).

Is this what happened only with fascists, nazis or communists in the past?

(Invitatie la) Test

Every veil secretly desires to be lifted, except the veil of hypocrisy (Richard Garnett)

Dumnezeule , Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta.” (Luca 18:11)

Va rog sa imi testati intuitia si observati daca si cum in dialogurile, articolele, cartile pe care le cititi despre noul model de umanitate si moralitate “progresista”, patologiile lor puritane pot fi explicate prin (cel putin) doua cauze:

1. paricidul oedipian motivat prin apelul exclusiv la copilaria/tineretea traumatizanta si abuziva – de aici si reductionismul nervozitatii fata de abuzurile puritane ale unui crestinism de gen calvinist, umilitor, reprimant si ingust, compensat acum de o veritabila lista non-negociabila de noi virtuti si noi vicii. Alice Miller (mai ales in The Body Never Lies. The Lingering Effects of Cruel Parenting, 2005) face portretul unei astfel de culturi a abuzului copiilor care isi rostogolesc sechelele emotionale in viata adulta, perpetuand ciclul violentei si al abuzului. Problema e ca devenim din victime noi calai pentru ca nu auzim povestea pana la capat, pe care o povesteste un Pascal Bruckner, partea cu abuzul de abuz, a “Tentatiei Inocentei” („Numesc inocenţă această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecinţele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertăţii fără a suporta nici unul din inconveniențele sale.“)

“What we call victimhood culture combines some aspects of honor and dignity. People in a victimhood culture are like the honorable in having a high sensitivity to slight. They’re quite touchy, and always vigilant for offenses. Insults are serious business, and even unintentional slights might provoke a severe conflict. But, as in a dignity culture, people generally eschew violent vengeance in favor of relying on some authority figure or other third party. They complain to the law, to the human resources department at their corporation, to the administration at their university, or — possibly as a strategy of getting attention from one of the former — to the public at large. 

The combination of high sensitivity with dependence on others encourages people to emphasize or exaggerate the severity of offenses. There’s a corresponding tendency to emphasize one’s degree of victimization, one’s vulnerability to harm, and one’s need for assistance and protection. People who air grievances are likely to appeal to such concepts as disadvantage, marginality, or trauma, while casting the conflict as a matter of oppression.” (Bradley Campbell, Jason Manning, The Rise of Victimhood Culture: Microaggressions, Safe Spaces, and the New Culture Wars, Palgrave Macmillan, 2018)

Despre o astfel de “sfanta” ipocrizie vorbea Max Scheler acum 100 de ani:

“Thus the ‘altruistic’ urge is really a form of hatred, of self-hatred, posing as its opposite (‘Love’) in the false perspective of consciousness. In the same way, in ressentiment morality, love for the ‘small,’ the ‘poor,’ the ‘weak,’ and the ‘oppressed’ is really disguised hatred, repressed envy, and impulse to detract . . . directed against the opposite phenomena: ‘wealth,’ ‘strength,’ ‘power,’ ‘largess.’ When hatred does not dare to come out into the open it can be easily expressed in the form of ostensible love—love for something which has features that are the opposite of those of the hated object. This can happen in such a way that the hatred remains secret.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette University Press, 1994, p. 38)

  • blamarea excesiva, necontextualizata, vituperanta, fara rest, merge mana in mana cu
  • lipsa unei umilinte reale, nu de hartie/ecran/formalist-lingvistica, vizibile printr-o (cel putin o incercare de) imbratisare si oferirea iertarii fara a astepta raspunsul imediat.

2. neprihanirea fariseica prin excelarea puritanica a superioritatii morale – “virtue signalling” – articolul clasic deja al James Bartholomew  (The awful rise of ‘virtue signalling’ Want to be virtuous? Saying the right things violently on Twitter is much easier than real kindness) e un punct de plecare in analiza acestei patologii hipermoderne.

  • cocotarea pe mormanul viciilor altora se face de cele mai multe ori pentru
  • justificarea sau trecerea cu vederea a propriilor vicii, eventual legiferate ca virtuti. Singura modalitate de a rupe ciclul acestei ipocrizii puritan este lasarea sabiei judecatii/justitiei din maini prin venirea la cruce si ruga avertizatoare ca sa se faca voia acelui Unul care va face judecata tuturor.

Animal Rights and Human Wrongs by Jo Frederiks

Isus a explicat “virtue signalling” prin pilda fariseului mandru ca e superior fata de pacatosii aia incorecti politici. Evident ca e considerat inactual si nedemn de justitia sociala modelul indicat ca solutie la o astfel de inflatie artificiala de moralitate fariseica – “Ai mila de mine, pacatosul!”

Din pacate epoca “virtue signalling” (a doua cauza) e o epoca a resentimentului (prima cauza):

“We believe that the Christian values can very easily be perverted into ressentiment values and have often been thus conceived. But the core of Christian ethics has not grown on the soil of ressentiment. On the other hand, we believe that the core of bourgeois morality, which gradually replaced Christian morality ever since the 13th century and culminated in the French Revolution, is rooted in ressentiment. In the modern social movement, ressentiment has become an important, determinant and has increasingly modified established morality.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette Univ. Press, 1994, p. 29)

Oamenii obișnuiau să meargă la biserica creștină ca să se autoverifice în lumina adevărurilor lui Dumnezeu – un exercițiu de testare a realității, de ieșire din bula sinelui! Acum mulți merg la biserica hipermoderna (conferințe de “personal branding” și “coaching”, “pride parade”, manifestații patologice gen “Occupy” si “#resist” , etc), pentru a exersa critica “inapoiatilor” și a glorifica propriul “progres”. Nevoia de confirmare/afirmare e cu adevărat forta motrice a noii religii a celor fără de religie!

Marx are dreptate în sfarsit: “religia e opiul maselor!” Iar hipermodernii sunt religiosi fanatici!

In numele iubirii ne uram si tare credem ca am facut un pas inainte cu aceasta prefacatorie care sa camufleze fuga de orice vinovatie. Ori principiul fundamental pe care hipermodernii il ignora e ca dragostea e impletita cu iertare si asumarea vinei. Prea mult pentru o constiinta obsedata de “pride” si “be yourself”!